2024 va fi anul scrisului.
Sunt mulți scriitori care gătesc: de la Hemigway la Dinescu. Dar câți bucătari care scriu?
Copil al Sudului Magic mă regăsesc ușor în Sorescu și-n Preda, în mâncatul la masa joasă cu scăunele cu trei picioare, în laptele băut direct după muls, în fagurele de miere care curge pe mâini și pe barbă.
Mă regăsesc ușor în tot ce are curtea mai bun: în găina din care se fac 3 feluri, în sosurile cu rântaș, în gogoșile umplute sau tăvălite prin zahăr, în pâinea frământată până face bășici și răscoaptă în țest până prinde coajă groasă ca degetul, în mirosul de fum care se răsfrânge din zăpada afânată și te cheamă la bucăți prăjite pe plită, în toate căte se spun și-n toate câte se presupun.
Sudul e magic! Sudul spune povestea mâncării cu răsuflarea aburită de fasolea rasfiartă a Moromeților, cu graba de a nu aștepta răspunsuri, prea grăbit să pui întrebări.
Povestea, bine spusă, rămâne mai ușor în memoria cititorului. Încearcă să povestești un film. Dacă ești un bun povestitor îl vei reproduce ca și cum ai scrie o poveste. Cine sunt eroii, ce-au făcut, cum s-a desfășurat actiunea. Astfel, filmul repovestit dezvoltă alte valențe în imaginația ascultătorului. Dar, ce ar fi să spui o poveste și să o însoțesti și de imagine? Va fi o poveste pe steroizi, mai puternică, mai vie, mai apetisantă.
Apetisant, sățios, care aduce bucurie; așa îmi doresc să fie și povestea pe care o spun aici.
Cu mîncare, cu ceva de băut, cu povești adevărate sau închipuite, cu amintiri, cu prietenie, cu bunătate.
Mîncarea e o poveste veche și constantă la mine, repovestită de peste 30 de ani; în fiecare an cu ceva nou sau cu ceva vechi, regăsit, cu ceva mai bun și cu ceva redescoperit, cu ”mai ții minte cum se făcea asta”, și asta, și aia….
Baiat de la oraș, cu bunici la țară, am tăiat prima găină pe la 7-8 ani. E credința asta populară asta că pasărea trebuie neapărat tăiată de un bărbat. În 2-3 săptămâni eram expert în tăiat găini. Toate vecinele bunicilor apelau la măiestria mea. Pasul următor, firesc, a fost trecerea la rațe și gâște. Puțin mai greu, că trebuia topor, dar tranziția, ajutată de mândria de fi bărbat când bunicul nu e acasă, s-a produs rapid. Ehe, până la curcan a fost nevoie de încă 2-3 ani. Nu e de joacă cu un mărgelat furios că o să fie făcut borș.
Apropo de borș, e moda asta de a povesti la televizor cât de devreme a început să gătească fiecare mare bucătar. Păi în fiecare gospodărie de acum 30-40 de ani, copiii, fete sau băieți participau de la 7-8 ani la pregătirea mâncării. Era știința asta atavică de a fi învățat să supraviețuiești, să nu mori de foame. Începeai ușor, cu adusul lemnelor sau al apei, cu aprinsul focului, cu alimentarea lui, că și aici e o știință, să nu fie prea moale sau să nu-i dai prea multă flacără, că-ți dă mâncarea-n foc ( ☺️).
Numaidecât învățai să cureți legumele, să tranșezi o pasăre, să le pui în ordine în oală, la fiert sau la prăjit.
Puneai mâna la frământatul pâinii și, ehe, când treceai de 12-13 ani încolo dezlegai și misterul gogoșilor, cu sau fără drojdie, d-alea zise !de apă”.
Rând pe rând o să vă povestesc de toate: de ciorbe, de supe, de fripturi cu carne sau fără carne (aiiii, ciupercile alea pe grătar, cu sos de usturoi și roșii…), de pâine, de aluaturi, de sosuri, de garnituri, de salate, de dulciuri, de toate pe care le-am încercat, de toate pe care le-am visat și de toate pe care o să le âncerc prima oara doar ca să pot spune despre ele.
Prima prima mâncare ”serioasă”, făcută singur 100%, a fost pe la 14 ani: mâncare de castraveți cu pui. Pfoaaa, cât de bună poate să fie! O să vă povestesc în amănunt cum se face, ca să nu te lase până nu pui a doua portie.
Dragostea asta cu mâncarea m-a urmarit până când am ales să fac numai asta, să mă fac bucătar. Cu școală.
Aici o să pun rețete cât de des pot, o să vă spun povești cu și despre mâncare, întâmplări din industria HORECA (și-alea bune, și-alea rele), puțin și despre sora bună a mâncării, băutura, și, bineînțeles despre locuri și oameni.
Cum ne definește mâncarea viața, cum ne face mai buni sau cum ne transformă.